Copiii, sprijin la batranete

Aproape toti parintii doresc de la copiii lor sa le fie "sprijin la batranete", "sa le dea o cana cu apa". Grija pe care fii/fiicele adulti trebuie sa o arate parintilor varstnici este ceva de la sine inteles, de cele mai multe ori.
Parintii au o mare frustrare si o depresie consecutiva cand se considera neglijati sau abandonati de copii ("i-am crescut, maica, si acum nici unul nu-mi mai deschide usa"). Ei adesea nu inteleg sau nu accepta explicatiile/motivatiile/justificarile copiilor, cel mai adesea pertinente, care, adulti fiind, au propriile probleme existentiale, pe de o parte, si viziuni sau filozofii de viata mult diferite de ale parintilor (aparand conflictul dintre generatii).

Astfel ajungem la psihologia copiilor/fiilor adulti. In copilarie ei asteapta iubire, intelegere, protectie, sustinere din partea parintilor. In functie de personalitatea copiilor, exista relatii armonioase sau tensionate cu parintii. Unii psihologi afirma ca problemele psihice sau emotionale ale parintilor indica o problema a familiei (care se manifesta prin „copilul simptom”).

Este limpede ca fiecare copil are propriile vise, dorinte, sperante, asteptari, iar acestea nu coincid de multe ori cu cele ale parintilor. De aici pot apare multiple conflicte, mai ales daca parintele nu intelege ca propriul copil nu este o marioneta care danseaza cum i se canta, iar ideea „eu l-am facut, eu il omor” este absurda (desi uneori este pusa in practica). Copilul nu este un simplu „robot viu”, care trebuie sa se comporte, sa gandeasca in conformitate cu „programul” pe care parintele i l-a creat, in mod precis si fara abateri.

O mare trauma sufleteasca o au copiii abandonati de parinti, in diverse moduri. Copiii institutionalizati sunt marcati, in primul rand, de carente afective, emotionale (pe care niste asistente sau infirmiere nu le pot acoperi ca „sarcina de serviciu”). Este stiut ca un copil, pe langa multe alte nevoi de ordin fizic, are si cerinte de ordin afectiv (care se realizeaza uneori prin simpla tinere in brate, mangaiere sau leganare). Copii orfani fac eforturi imense de a-si crea o baza emotionala, psihica sanatoasa, solida, fara radacini intr-o familie de origine, pentru a face fata provocarilor vietii de adult.

Ne punem intrebarea ca adulti pe care dintre aceste pozitii ne situam in relatia cu proprii descendenti: ramanem la nivel emotional acei copii afectati de erorile antecesorilor nostri sau integram trauma, ii dam un alt sens, ne imbogatim experienta de viata si devenim adulti care isi asuma intr-o maniera asertiva rolul de ghid pentru cei pe care i-a adus pe lume?

Articol realizat de Minola Iuliana Bratoveanu, psiholog
Cabinet individual de psihologie - Bratoveanu Minola Iuliana

Articole asemanatoare:
Vezi sa nu ma faci de ras
Rolul mamei si rolul tatalui in cresterea copiilor
Legile copilariei
Factori ce duc la deteriorarea relatiei parinte-copil
Traumele copilariei
Indulgenta