Educatia copiilor - asumare si delegare

În opinia noastră, influenţa educativă a părinţilor se manifestă nu numai direct, prin solicitările şi sarcinile date copiilor, ci şi indirect prin co-participarea la acţiuni simple pe parcursul zilei cum ar fi servirea mesei, vizionarea programelor TV precum şi la cele pe parcursul anului – întâlniri cu prietenii, ieşirile la sfârşit de săptămână, vacanţele. Absenţa părinţilor de la aceste activităţi tinde să fie suplinită de oferirea de atenţii materiale care se presupune că ar trebui să dovedească dragostea şi grija părintelui pentru copil şi deplasarea responsabilităţii educaţiei copilului la nivelul instituţiei şcolare.
Pentru ca educaţia directă a copiilor în familie să nu fie deteriorată calitativ şi pentru ca aceeaşi educaţie a copiilor, din partea profesorilor din şcoli sau din partea educatorilor responsabili de aceştia în timpul liber, să nu fie delegată foarte repede, este necesar ca părinţii să găsească strategii de participare reală la educaţia fiilor lor.
Autorul italian Fausto Telleri propune în acest sens conceptul de Şcoală a părinţilor care depăşeşte cadrul conceptual constituindu-se într-o strategie de educare continuă a părinţilor. Această iniţiativă este fundamentată de nevoia de educare exprimată direct sau indirect de părinţii care se confruntă cu multiple dificultăţi ce vin nu numai dinspre sistemul relaţional intrafamilial ci şi dinspre sistemul social tot mai complex şi mai presant. Se propun modul de formare a părinţilor care să însoţească traseul copiilor de vârstă şcolară, module care se adresează nu numai acelor părinţi care sunt preocupaţi de educaţia copiilor, ci şi acelora care nici nu consultă o literatură de specialitate, nici nu adoptă un comportament eficient faţă de copiii – elevi.
Acelaşi autor precizează că „într-un context de şcolarizare sau semiinstituţionalizare generalizată a copiilor şi elevilor, context care vede în mod particular educaţia copiilor delegată în mare măsură (spaţiotemporală) specialiştilor din instituţiile de asistenţă publică şi/sau privată şi profesorilor din şcoli, se pune în mod evident problema legată de modalitatea în care părinţii pot să-şi exercite dreptul-trebuinţă de a-şi educa copiii, drept trebuinţă care este derivat din paternitatea şi maternitatea naturală şi juridică” F. Telleri.
A-ţi asuma rolul de părinte în societatea complexă a zilelor noastre obligă la a conştientiza faptul că educarea copiilor nu poate şi nu trebuie să fie delegată altor factori responsabili de educaţia copilului, că această delegare înseamnă de fapt o acţiune partenerială cu toţi ceilalţi factori educativi. Familia şi societatea – reprezentată prin colegii copiilor, profesorii lor – trebuie să transforme şcoala într–un spaţiu al confruntării eforturilor de educare a copiilor şi nu de delegare a responsabilităţii eşecurilor posibile cu care un copil se confruntă.



Psiholog
Delia Ciobancan
Cabinet individual de psihoterapie - Delia Ciobancan